Vara, decizia de a duce copilul la înot pare simplă. Este cald, programul este mai lejer, iar bazinul devine una dintre puținele activități care îi țin pe cei mici în mișcare fără să simtă că „fac sport”. Mulți copii încep în iunie sau iulie, prind curaj, se obișnuiesc cu apa și, uneori, ajung să nu mai vrea să iasă din piscină. Apoi începe școala. Apar temele, drumurile, activitățile de după-amiază și calendarul devine din nou aglomerat. Înotul este adesea printre primele lucruri amânate „până la iarnă” sau „până la vara viitoare”. Într-o discuție la Neatza, Marius Grigore a pus problema direct: dacă un copil a început să înoate peste vară, dar se oprește complet odată cu începutul școlii, pierde tocmai perioada în care această deprindere poate deveni stabilă.
Un copil care a făcut înot două sau trei luni nu uită totul peste noapte. Totuși, confortul în apă, coordonarea, respirația și încrederea se construiesc prin repetare. După o pauză lungă, nu se pornește neapărat de la zero, dar copilul are nevoie de timp să recapete ce a câștigat în vară. Este tentant să privim înotul ca pe mersul pe bicicletă: odată învățat, rămâne pentru totdeauna. Există o parte de adevăr în asta, dar apa este un mediu diferit. Un copil care nu mai intră în bazin luni de zile poate deveni mai nesigur, mai rigid sau mai reticent. Iar reluarea devine mai dificilă decât ar fi fost menținerea unui ritm simplu.
Marius Grigore recomandă, atunci când programul familiei permite, două ședințe pe săptămână. Dacă acest ritm nu este realist, și o ședință săptămânală este mai bună decât o pauză completă. Important este ca înotul să rămână în rutina copilului și după ce se termină vacanța.
Școala nu înseamnă că trebuie abandonate toate activitățile. Dimpotrivă, poate fi momentul în care copilul învață să își organizeze timpul și să nu renunțe imediat când apar lucruri mai dificile.
Una dintre cele mai importante idei este că înotul nu trebuie privit doar prin filtrul performanței. Nu fiecare copil va deveni sportiv de performanță și nici nu acesta trebuie să fie obiectivul principal al unei familii. Un copil nu are nevoie de medalii pentru ca înotul să aibă valoare. Are nevoie să se simtă în siguranță în apă, să știe să se orienteze, să își controleze respirația și să nu intre în panică atunci când nu mai atinge fundul bazinului. Performanța poate apărea mai târziu, pentru copiii care își doresc acest drum și au înclinație pentru el.
Nu întâmplător acest mesaj vine de la Marius Grigore. Fost sportiv de nivel național, antrenor și cel care a pus bazele Bucharest Sport Club, el a văzut înotul din ambele lumi: cea a copilului care intră pentru prima dată în bazin și cea a sportivului care ajunge să își dorească performanță. De aceea, vorbește despre siguranță și continuitate nu ca despre niște lozinci, ci ca despre lucrurile din care se construiește, în timp, un înotător bun.
Dar, înainte de competiție, cronometru și rezultate, există o deprindere de bază: să știi să înoți. Pentru părinți, întrebarea utilă nu este „Oare are copilul meu potențial de campion?”, ci „Se simte bine și în siguranță în apă?”. De aici pornește totul.
Marius Grigore a vorbit și despre o situație întâlnită frecvent: părinți care nu știu să înoate sau care au rămas cu o teamă reală de apă. Mulți adulți nu au avut acces, în copilărie, la bazine, antrenori și cursuri organizate. Au învățat, dacă au învățat, în condiții improprii sau au evitat complet apa adâncă. Problema apare atunci când această teamă ajunge, fără intenție, la copil. Un părinte care spune mereu „Ai grijă, e periculos”, „Nu intra mai departe” sau „Nu te duce unde nu atingi” poate transmite o prudență utilă, dar și o teamă care se instalează înainte ca cel mic să capete încredere. Asta nu înseamnă că părintele trebuie să fie perfect sau să știe deja să înoate. Uneori, cel mai bun exemplu este chiar decizia de a învăța. Un adult care intră într-un curs de înot, depășește rușinea și începe de la bază îi arată copilului că frica nu trebuie să decidă în locul lui.
În interviu, Marius Grigore spune că apropierea de apă poate începe foarte devreme, inclusiv prin programe de acomodare pentru bebeluși. La această vârstă nu este vorba despre tehnică, performanță sau despre a grăbi etape. Este vorba despre familiarizare: mișcare ușoară, confort, răbdare și o relație firească cu apa. Același principiu rămâne valabil și pentru copiii mai mari. Nimic nu ar trebui făcut cu forța. Un copil care plânge, se sperie sau este împins să execute înainte să fie pregătit nu învață să iubească apa; învață să o asocieze cu tensiunea. Progresul sănătos arată diferit de la un copil la altul. Unii intră în bazin fără ezitare din prima zi. Alții au nevoie de mai multe ședințe până își lasă fața în apă sau până acceptă să se desprindă de margine. Ritmul nu trebuie comparat, ci înțeles.
Pentru părinți, înotul înseamnă și logistică: program, echipament, drumuri, așteptare și, uneori, multă răbdare. Nu este întotdeauna simplu să introduci încă o activitate într-o săptămână deja plină.
Dar dincolo de orele petrecute pe marginea bazinului, rămâne un câștig care nu se măsoară doar în lungimi de bazin. Copilul învață să aibă încredere în el, să își cunoască limitele, să respecte apa și să se simtă mai sigur într-un mediu care face parte din vacanțe, excursii și viața de zi cu zi.
Înotul nu trebuie să fie doar o activitate de vară și nici o cursă către performanță. Poate fi, pur și simplu, una dintre cele mai utile deprinderi pe care un copil le păstrează pentru toată viața.
Articol realizat pornind de la intervenția lui Marius Grigore la emisiunea „Neatza cu Răzvan și Dani”.
