Dispare dincolo de poarta de care tu nu mai poți trece, mic, fragil, uneori, cu un bagaj mai mare decât el.

Noile reguli îți fac sufletul să se strângă, ori de câte ori vine ziua de antrenament. Nu-l mai poți însoți la vestiar, nu vei mai putea striga la el ca să se corecteze, nu vei mai putea cerceta atent bagajul, la plecare.

Copilul tău pleacă, de câteva ori pe săptămână, într-un cantonament de o zi, iar tu nu mai poți fi supervizorul tuturor acțiunilor sale.
Nu cumva a adus pandemia asta și lucruri convenabile? Puține, ce-i drept, dar importante.

Anul pandemiei trebuie să fi adus în conșțiința părinților alte repere în relația cu copiii lor. Distanțarea socială a făcut ca sportivii, mai mici sau mai mari, deopotrivă, să fie mult mai responsabili, să fie mult mai orientați spre găsirea de soluții care să îi conducă spre succes. Izolarea, fie și de scurtă durată, de părinți, a dus la îmbunătățirea relației dintre profesori și discipoli, la sporirea încrederii, de ambele părți. Profesorul a devenit un prieten și un sfătuitor mult mai bun.

Pandemia este, printre altele, o vremea a încrederii: încrederea în sine și în cei din jur, încrederea că fiecare zi poate aduce ceva bun, încrederea că avem voie să fim imperfecți, încrederea în faptul că, după un eșec, vine și succesul, încrederea că și suferința aduce ceva bun, încrederea că putem crește copii responsabili, încrederea că, orice pierdem, putem găsi și regăsi. Inclusiv încrederea.